Presimţământ de noapte

E noapte iar... Sunt iar rătăcitor...
Şi simt că-ntregii vieţi îi sunt dator,
Nu ştiu nici cum, nici când îi pot plăti
Că-mi dă mereu o şansă de-a trăi.

În jurul meu acum e-ntunecat
Dar simt lumina... Într-un mod ciudat
Presimt şi sunt convins că-n astă zi
Destinul meu se va redefini.

Chiar dacă ştiu că tot ce am trăit
Poartă amprenta visului strivit,
Mă simt puternic şi învingător,
Trecând un prag spre timpul viitor...

Acum e noapte, însă-i tot mai clar,
Astăzi e ziua marelui hotar!

Să vii...

Să vii iubita mea în astă seară,
Când norii vin încet spre miazăzi,
Să pot să uit că iar e frig afară,
Iar tu să simţi că vrei a te-mplini...

Cuprinde-mă, cu tot ce sunt, în tine
Şi să mă uiţi mereu la tine-n gând,
Să fii întotdeauna lângă mine,
Să nu aud secundele trecând!

Să vii, iubita mea, în astă noapte,
La ceasul când se trece-n altă zi,
Să trecem de la vorbe înspre fapte,
Să-ţi împlineşti menirea de a fi...

Întreabă-mă ce fac, şi dacă plouă
Când cerul e albastru şi senin,
Ni-i dat s-avem ce dat ne-a fost doar nouă,
De-acum deschis e drumul pe deplin...

Să vii, iubita mea, să vii degrabă,
Să mă priveşti în ochi când te privesc,
Şi să răspunzi când lumea mă întreabă
De ce eu doar pe tine te iubesc?...

Căutător de rost

Te caut printre lacrimile nopţii,
Te caut cu-nţelesul de a fi,
Îmi eşti hotarul vieţii şi al morţii
Predestinat mereu a se-mplini...

Te caut într-un gând al răvăşirii,
Te caut prin cotloane-nnebunit,
Îmi eşti speranta veşnică-a iubirii
Şi a trăirii-n sensul rostuit.

Te caut printre zorii dimineţii
Te caut prin speranţe de demult,
Îmi eşti o stea zărită-n umbra ceţii,
Îndemnul către timp şi mult mai mult...

Te caut într-un gând al împlinirii,
Te caut prin absurdul absolut,
Îmi eşti speranţa veşnică-a iubirii
Şi-a revenirii pe un drum ştiut.

Te caut peste ani şi peste viaţă,
Te caut peste toate câte-au fost,
Îmi eşti stindard în lupta-mi îndrăzneaţă
De-a arăta că toate au un rost!

Consensuri in real

Priveşte-mi ochii şi priveşte cerul,
Trăim o viaţă printre întrebări,
Tu eşti minunea mea şi-mi eşti misterul
Şi adevăr născut din căutări.

Privesc spre cer.. Tu fii atent la clipă;

Cum se revarsă toată peste noi,

Nu te sfii dar nici nu fă risipă,

Suntem consensul vieţilor în doi.

Priveşte cerul, caută-n lumină,
Trăind cu gândul peste căutări,
Tu eşti un adevăr şi eşti divină
Şi un mister născut din întrebări.

Doar două stele mici, îndepărtate,

Ne luminează drumul printre nori,

Cărări nescrise, încă neumblate

Se redeschid în gânduri şi fiori...

Dinspre toamnă către iarnă

Dă-mi mâna, înc-o dată, peste toamnă
În ploaie te aştept mereu, mereu,
Şi hai să trecem peste noapte, doamnă,
Aşa cum tot treceam: doar tu şi eu.

Doar iarna cu accent rostuire,
Va şti că anii noştri-s fără număr,
Iar tu, ivită iarăşi din iubire,
Vei şti că suntem umăr lângă umăr.

Îţi văd privirea şi îmi vezi privirea,
Şi cerul dintr-odată e senin,
Din nou mi-arăţi că viaţa-ţi e menirea
Şi-n faţa ta mă plec şi mă închin.

Întinde-ţi mâna peste-această iarnă
Cuprinde-mă la fel ca altădat'...
Sub paşii tăi vin îngerii s-aştearnă
Trăiri supreme fără de păcat!

Îmi dai din nou un drum spre nemurire
Aşa, ca totdeauna, din iubire.

Ziua în destin

Vin corăbii vechi pe ţărm de mare,
Fulgere lovesc în patru zări,
Cerul e senin în depărtare,
Noaptea-şi lasă urma pe cărări.

Zorii zilei vin cu o-ntrebare
Despre ceea ce ştiam c-a fost,
Când doar valul stins pe-un ţărm de mare
Îşi găsea în taină adăpost...

Miezul zilei caută prin ceaţă
Adevărul, ce-i mereu ascuns,
Aruncând spre noua dimineaţă
Neştiutul zbor spre nepătruns.

Seara-nseninării ne supune
Cu un semn de aură de foc,
Îngerii se-apropie să spună
Că-i din nou furtună în alt loc.

Miezul nopţii vine ca destin,
Zilele Luminii-n noi revin...

Iubire la sfârşit de toamnă

Şi ploaia vine iar, c-aşa-i în toamnă,
E ultima-i zvâcnire-n acest an,
Dă-mi mâna ta şi fii cu mine, doamnă,
Ne trece timpul... Vezi şi tu... în van!

Să ne plimbăm prin Ceruri, când e noapte,
Înlănţuiţi de-al sorţilor consemn,
Şi uită-mi ce a fost, rostind în şoapte
Al vieţii de-nceput fi-mi iar îndemn.

E toamnă... toamnă... frunzele-n cădere
Cad peste noi când drumuri rostuim,
Dă-mi mâna ta... Tu poţi să-mi dai putere
Şi, iar, în doi, şi munţii să-i urnim.

Începe iarna, alburi vin din munte
Deja căzut-au... semn venit din cer
Să ne arate că avem o punte,
Să fim eternul vieţii prin mister.

Deschide-ţi ochii, poţi să-mi vezi privirea
Când mă renaşti prin tine şi-al tău gând,
Tu regăsindu-ţi rostul şi menirea,
Iar eu un rost în adevăr crezând.

Şi ploaia vine iar, şi toamna pleacă,
În noaptea noastră cerul ni-i deschis,
Prin albul iernii răul lumii pleacă,
Iar noi dăm sens la ceea ce ni-i scris...